parcă știa ce avea să urmeze
când l-a luat pentru prima dată în brațe
și l-a văzut ca pe o comoară al cărui auriu
ușor se înnegrește
dar fără a-și pierde valoarea
medicii l-au plesnit de câteva ori
până plânsetul său a acoperit celelalte plânsete
după ce îl alăptează
golul rămas în pântec
i se zidește fără mortar
tatăl își aranjează părul unsuros
și își face curaj să intre
uite mai are o mânuță liberă să-l apuce
și pe el de degetul cel mare
a cărui unghie a fost oferită tribut
unei prese hidraulice

proaspată familie radiantă
până medicii opaci
s-au întors îngrijorați
pe motiv că respira puțin greoi
și s-au văzut nevoiți să-l pună sub observație
însă după o săptămână a micilor patimi
a clarvăzătoarelor cerând tot mai mult
să vadă tot mai profund
respira printre aparate
bunica aducea a nu știu câta sacoșă cu bunătăți din cămară
pentru medici să-și dea tot interesul
o mamă care lasă cearcănele
să cadă ca turnuri gemene
până-n obraji
o mamă care se predă unui răsărit clandestin
ivit printr-o fereastră unde mulți și-au parcat ilegal frunțile
sperând că asprimea luminii o va face
pentru o clipă să-și închidă ochii
în care ar încăpea lejer
statuia lui Hristos
din rio de janeiro

un bebe care începe să pipăie
tuburile de o transparență contagioasă
dar curând mama le smulge
ca pe șerpi din părul medusei
apoi îi aruncă fașa ciuline
și-l acoperă cu capotul
evită holul unde tatăl a făcut un tranșeu
în războiul său cu pagini din biblie
mototolite pentru gloanțe
una din asistente o vede
însă e distrasă de păru-i încâlcit
nu bagă de seamă că fuge spre o întâlnire
neprogramată cu destinul
odată ieșită din maternitate
îi rupe brățara și pentru prima dată râde discret
însă nu-l aude din cauza traficului
cauzat de un iepure bătând cadranul unui orologiu
apărut fix în mijlocul
oricărui drum

a mers până asfaltul
s-a preschimbat în fir megalitic de iarbă
acolo a făcut un popas
să-și scoată țandările inimii din talpă
lângă caroseria
unui aro 240 plin de licheni și cuiburi de berze
bebele a râs tot drumul
dar abia acum îl aude
și-i râde printre lacrimi înapoi
nici nu bagă de seamă
când apare cerbul alb ale cărui coarne
formează o cale lactee pe pământ
se apropie și adulmecă o clipă
apoi cheamă toate driadele
și acestea ies cu ambră din scoarța scorușului
atunci mama începe să simtă
cum a sa frică își pune cojoace
până se preface în speranță
aici e într-adevăr
un adăpost de negăsit
chiar dacă va fi împrejmuit
de cele mai moderne cabane

când îl scaldă în râul de moissanite
unde toată suflarea se adapă
începe să-l simtă cum respiră ca oricare alt nou născut
cu îngeraș revenit deasupra
ca după o pauză prea lungă
de catedrală


târâș-grăpiș

îl oprește lumea pe stradă
să-i atragă atenția
că și-a târât piciorul
precum o ancoră în căutare de port
și a lăsat o urmă pe care cei mici o folosesc
să inventeze
tot felul de jocuri fără să o calce
pentru o vreme
nu i-a crezut spunându-și
că e un fel de glumă elaborată
menită a-l face
să privească în urmă a deversare
însă într-o zi când razele i-au făcut permanent cerului
seppuku
i s-a părut că a auzit ecoul vocii ei
în dolby atmos
și a crezut că i-a trecut
prin amigdala cerebrală
acea fantomă care așteaptă în colț cuminte
stingerea luminii

atunci s-a întors cu speranța mumie în molari
doar să vadă
urma strâmbă pe care a lăsat-o
oare cum când el
și-a imaginat că a mers
asemenea unui soldat din garda regală britanică
urmă parcă împărțind lumea în două:
partea unde omul e un pion
fluierând cu telecomandă
și partea unde e un rege în mat
mergând în orice direcție
ca cea mai puțin contestată
excepție

își dă seama imediat
de ce parte aparține
și o ia abulic înspre imperiul ușilor rotative
lovind iarba
de nu-i răsărită prin piatră
găsind autobigrafii în orice chitanță
amintindu-și de vremurile când voluntar
lăsa urme pe asfalt
cu un suflet plin până la refuz
care dădea peste în alte suflete
sătule de refuzuri

era precum o betonieră
în care a adunat atâtea brizbrizuri ca pe tezaure
că se putea numi fericire ce turna
însă acum lucrurile fac exact
ce scrie în manual
și parcă ar zbiera să îl audă
cei care fluieră
lovind prea încrezători
capace de canal
nu-și dă seama de ce nu se întărește
că nimeni n-ar trebui să-și poarte
în piept
atât amar de vreme
cimentul ud
fără măcar o șansă
să-l tușească afară
cât o esplanadă


tsiuuuuuuuuuu

parcă-i desprins din mituri
excentricul inventator bătrân
care în fiecare zi iese pe caldarâm
cu boiler în spinare câteva țevi sudate și evantaie colorate
declarând pe propria răspundere
că e o rachetă ultra modernă
care într-o zi o să-l țină cât să vadă
întreg orașul cap-coadă
și o să strige atunci că-i asemenea lui traian vuia
le dă el superman după ceafă
o să aterizeze exact de unde a plecat
într-un ropot de aplauze și praf confetti
turiștii uită de obiective
și-l filmează până rămân fără baterie
în filmulețele de pe youtube
fața îi pare un loz răzuit
mereu câștigător

de mai rămâne fără spectatori începe să cânte
non je ne regrette rien și cumva reușește
să o bage și pe jana în cântec
cine-i jana nimeni nu știe
și când nimeni nu știe
e automat o dragoste pierdută
când începe să plouă povestește faptele de vitejie
ale tuturor alexandrilor de la cel mare
până cele ale nepotului care a îmblânzit
mâța cea blândă
și ploaia trece relativ mulțumită
singura întrebare care îi e pusă e despre ziua
când va decola
și le răspunde că nu-i nostradamus
așteaptă combustibilul potrivit căci racheta
nu merge așa pe orice kerosen
toată lumea râde cu el nu de el mai ales
când face gestul decolării cu mâna și sunetul
tsiuuuuuuuuu
acoperă claxoanele parcă lipite de palme
câtă voie bună
și tot atâta părere de rău
că decolarea probabil nu o să se întâmple
în universul lor
unde magia pentru că nu se îmbuteliază
sfârșește a fi doar o altă
picătură de condens

însă într-o zi a dispărut
fără cortină căzută
și o speranță a început să licărească în pupila colectivă
oamenii nu l-au căutat pe acasă
sau pe la morgă
s-au uitat în sus au ciulit urechile
și au blestemat ciorile că-s prea gălăgioase
că nu aud de ele sunetul mascotă al vieții
care probabil se aude mai de sus
mai din irealitate
dacă asculți cu inima un șervețel
unde ai colectat cu grijă
cioburile de stea căzute
din vârful bradului de crăciun
așa că drum lin
inventatorule bătrân
dovedește-le finalmente
că orașul are capăt
tsiuuuuuuuuuu